Sindicalizare14 Sep 2010 - 21:02:11
Întoarcerea artei la rosturile ei. Primele semneUn oarecare S. Știrbu, istoric devenit istoric fiindcă așa a vrut partidul, a publicat în 1956, o culegere de articole, în fond o colecție de falsuri referitoare la istoria României. După multe intervenții, un an mai târziu, în 1957, a apărut o recenzie a lui Andrei Oțetea la cartea necunoscutului Știrbu, în care se preciza: “cartea lui S. Știrbu nu e decît opera haotică a unui diletant lipsit de pregătire științifică, de cultură generală și de probitate intelectuală. O asemenea lucrare nu poate decît să creeze confuzie și să sugereze o idee falsă despre știința românească”. În următorul număr al revistei Studii, S. Știrbu îi răspunde lui Oțetea (“Recenzia unei pretinse recenzii”). Roller și Știrbu au intervenit și s-au mai publicat două cronici, în Studii pro și contra cărții lui Știrbu. Pentru moment, Andrei Oțetea a cîștigat bătălia cu impostorul. [1] Falsurile privitoare la istoria Românie continuă însă. În 1961, Radu R.N. Florescu, în articolul “Lord Strangford and the Problem of the Danubian Principalities, 1821-4”, publicat în School of Slavonic and East European Studies, (Vol. 39, No. 93 (Jun., 1961), pp. 472-488) editată de „University College London” va pune, în sfârșit, problema în termini exacți, ca să fie limpede și pentru străini ce s-a întâmplat în Principatele Dunărene înainte de venirea rușilor. Se simt așadar semnele că sunt posibile discuții contradictorii. Un pas mic pentru istorie, dar un pas uriaș pentru literatură, ca să parafrazăm o zicere celebră. Articolul lui Z. Ornea din anul 2001, în care este relatat episodul, nu are însă scopul de a reabilita adevărul istoric, ci de a arăta că intervențiile lui Pavel Țugui din perioada anilor 1955-1960, când a fost șef al Secției Știință și Cultură al C.C. al P.M.R., pentru recuperarea operelor lui Arghezi, Blaga, Călinescu și ale altora s-au făcut cu aprobare de la partid. Aferim! Cu aprobare de la partid se publica totul, dar una era dacă mințeai cu aprobare și alta dacă afirmai adevărul.În anul 1956, între 18-23 iunie, are loc primul Congres al Scriitorilor din România, condus de Mihail Sadoveanu, președintele Uniunii Scriitorilor. Scopul organizării lui este simplu și aidoma tuturor congreselor inițiate de partid: bilanțul succeselor, critici voalate la adresa unor abateri de la indicațiile partidului și trasarea de sarcini pentru viitor. Mihai Beniuc prezintă raportul „Literatura din R.P.R. și perspectivele ei de dezvoltare”. În Coraportul despre proză de la Congresul scriitorilor din 1956, Petru Dumitriu plătea multe polițe inamicilor săi, dar dădea și citate (evident distanțându-se) din Brecht și Lukacs. Or, în vara a lui 1956, „Georg Lukacs era de-acum un fel de spiritus rector al „Cercului Petofi”. Se purtau, în prezența a sute de tineri, discuții inflăcărate despre istoria partidului, despre dreptul de asociere și despre libertatea presei.”[2] Poziția lui Petru Dumitriu este explicată astfel: „ajuns pe culmile gloriei, răsfățat al aparatului ideologic, Petru Dumitriu, sperând poate că își
va spăla cumva păcatele periodei de deșănțată complicitate cu ideologia oficială, și-a imaginat că va (fi lăsat să) scrie marele roman al Partidului Comunist ori, mai bine spus, al sectei milenariste comuniste.”[3] Cartea urma să se intituleze Biografii contemporane. Petru Dumitriu condusese un număr de interviuri cu ilegaliști (George Macovescu și Valter Roman). Dar atmosfera din epoca, era cea descrisă de Geo Șerban, în revista Lettre Internationale (editia română, nr. 68, iarna 2008-2009, în articolul “Grandoare și degradari ale devenirii la Petru Dumitriu” : “aci curgeau elogii la adresa luptătorilor din brigăzile internaționale, mobilizate de comuniști pe frontul spaniol împotriva dictaturii franchiste, aci li se retrăgea încrederea și deveneau suspecți de cosmopolitism, de sectarism, ori mai rău, deviaționiști și complotiști de odioasă speță. (…) Căderile parțiale sau globale în dizgrație se produceau curent și, la fiecare cotitură a evenimentelor, esafodajul epic imaginat de Petru Dumitriu risca să își piardă un pilon, o boltă de susținere, dacă nu însăși fațada de paradă. De aici, răceala, absența nedisimulată a entuziasmului oficial față de mult-trambițata intreprindere pusă pe șantier de scriitor”. A.E. Baconsky face o declarație denunțând inutilitatea estetică a „cronicii rimate”, a „comentariului versificat” și, în genere, a poeziei proletcultiste (anecdotice și maniheiste). Dar Baconski însuși publicase până atunci poezii și articole ca acelea pe care le critica acum. Are însă curajul și demnitatea să recunoască faptul că acelea nu constituie artă, și își repudiază categoric și în public “creația”. Declară textual: „penibilele esecuri ale începuturilor mele întru realism; le recunosc cu mâhnire și le reneg”. Eugen Simion, fervent susținător al Generatiei ’60, e de părere că această generație este “prima care a profitat de aceasta deschidere. Puțini dintre poeții din deceniile VII si VIII au urmat însă stilul din „Fluxul memoriei” (poeții, în primul rând, de la „Steaua”, apoi o parte dintre „echinoxiști”), dar mai toți debutanții de după 1960 beneficiază într-un sens sau altul de libertatea de gândire și de lirismul depolitizat, meditativ, melancolizant al acestui scriitor incomod, suspectat de aroganță și de un manierism greu de suportat în vremuri proletare.”[4] A. E. Baconsky se trage din vechi familii de răzeși din ținuturile Lăpușna și Orhei din Basarabia. Numele Baconsky l-ar fi moștenit de la un nobil polonez refugiat la Lozova. După mamă, A. E. Baconschi se trage din răzeșii ținutului Lăpușna. Tatăl poetului, Eftimie, urmează studii teologice și este hirotonisit preot, după căsătoria cu învățătoarea Liuba Marian, fiică de învățător. La 16 iunie 1925, se naște Anatol, prmul copil. In martie 1944, familia Baconschi se refugiază în Oltenia, mai intâi la Craiova, apoi la Foleștii de Jos (jud. Vâlcea), unde preotul primește o parohie. Anatol este înscris la liceul „Al. Lahovary” din Râmnicu Vâlcea. Devenit student la Facultatea de Drept din Cluj, Anatol Baconschi publică în „Tribuna nouă” din noiembrie 1945, articolul „Socialul și geneza artei”, cu trimiteri la Maiorescu și Gherea. Numele poetului, ne spune critical și istoricul literar Eugen Simion, figurează și în „Antologia primaverii”, apărut în martie 1947, la Carei. “Versurile de aici („Necunoscutul
câine Pierrot”, „Poem pentru o cameră”), socotite suprarealiste, sunt criticate în „Revista literară” (nr. 13, 11 mai 1947) de Nina Cassian. A. E. Baconschi, zice poeta proletcultistă, devenită critic literar peste noapte, sau noaptea, „numai în cinci strofe dă prețioase informații despre necunoscutul lui câine Pierrot”… Evident, doar ea avea dreptul să scrie, deocamdată, poezii moderniste, pe care le va și publica anul următor în volumul “La scara 1/1”. Mai înainte însă, în 1945, dăduse sfaturi războinice în Scânteia tineretului: “Armata noastră trebuie să fie majoră și corespunzătoare. Să facem așa cum fac artiștii din URSS! Un război multiplu, cu arma Katiușa, mitralieră cu mai multe țevi, toate îndreptate împotriva fascismului, pe toate tărâmurile!” (Scânteia tineretului, anul II, nr. 17, 25 februarie 1945, p. 2). Pentru aceste îndemnuri, probabil și pentru altele, în 1985, Nina Cassian este invitată în Statele Unite ca visiting professor, în cadrul unei burse Soros, pentru a susține un curs la New York University. Și acolo rămâne, departe de țara pe care a slujit-o, până după revoluție. Mai vine din când în când să-și vadă locuința, fosta casă a familiei Xenopol, în care a locuit alături de distinsul ei soț, Al. Ștefănescu, și unde a scris minunatele volume: “An viu - nouă sute și șaptesprezece”, 1949; “Nică fără frică”, basm în versuri, 1950; “Ce-a văzut Oana, versuri pentru copii” 1952; “ Horea nu mai este singur”,1952; “Tinerețe”, 1953; “Florile patriei”, versuri pentru copii, 1954; “Versuri alese”, 1955; “Vârstele anului”, 1957; “Dialogul vântului cu marea”,1957; “Prințul Miorlau”, 1957; “Botgros, cățel fricos”, 1957; “Chipuri hazlii pentru copii”, 1958; “Aventurile lui Trompișor”, “Spectacol în aer liber. O monografie a dragostei”, 1961; “Sărbători zilnice”,1961; “Încurcă-lume”, 1961; “Poezii”, prefață de Ov. S. Crohmălniceanu,1962; “Curcubeu”, 1962; “Să ne facem daruri”; Îl cunoașteți pe Tică?, București, 1964; “Disciplina harfei”. Și tot așa, până acum, iar dacă n-o fi murit, îi dorim viață lungă, pe măsura elogiilor aduse de criticii și istoricii literari români, că tare au iubit-o, deși nu era din cale-afară de frumoasă. Dar să ne întoarcem la A. E. Baconski, poetul pe care s-a supărat Nina Cassian că de ce scria despre căței, tocmai ea, atât de iubitoare de Prințul Mierlau (care dă titlul unui volum propriu), de “Botgros, cățel fricos” (alt volum al domniei sale) și de “Aventurile lui Trompișor” (care nu știm ce este, deși am căutat cuvântul trompișor în dicționar). Tânărul poet continuă să publice în revista „Prietenii artei” (1947), tot din Carei, dar „aclifoselele și ifosele moderniste” sunt contestate, la Bucuresti, de M. R. Paraschivescu și Ov. S. Crohmălniceanu în „Revista literară” (nr. 27-28, 17-24 august 1947).[5]
Părând a nu-i păsa de criticii dogmatic, A. E. Baconski, împreună cu Ioanichie Olteanu, Toma George Maiorescu (Mayer), Titus Mocanu și alții înființează în același an la Cluj cenaclul “Poezia nouă” și-l aleg mentor al cenaclului pe Lucian Blaga, poetul și filosoful intrat în dizgrație și atacat vehement și constant de “elita” proletcultistă (atunci când nu este eliminat… prin tăcere).. Baconsky are, totuși, și simpatizanți printre oamenii puterii și, în 1952, este numit redactor șef al revistei „Almanahul literar”, iar în 1954, când apare „Steaua”, poetul primește conducerea revistei. Versurile lui continuă să fie criticate pentru „sentimente individualiste” și, „bizare viziuni onirice” (în „Viața Româneasca”, nr. 6 1954). A. E. Baconsky începuse să schimbe deja stilul sau liric și să promoveze în revistă alte modele literare: Bacovia, Lucian Blaga, Ion Barbu, Mateiu Caragiale, Anna Ahmatova… Primele volume de versuri ale lui Baconski, Poezii(1950) și Cântece de zi și noapte (1954, Premiul de Stat), stau sub semnul „literaturii noi”, proletcultiste; în spiritul cerințelor ideologice ale momentului, poeziile sale cântă pământul care „e al celor ce-1 muncesc”, tractoarele, iarna „când Lenin a murit”, „lumina vremii noi” și „partizanii patriei bulgare”. Versificația abundentă și facilă e de cele mai multe ori doar un pretext pentru lansarea lozincilor la modă: „Și păsările-ntoarse parcă spun/ Că anul holdei noastre va fi bun/ și izbucnind în flori candide merii/ Lansează iar lozinca primăverii: / — Nici o parcelă neînsămânțată!” Poezia didacticistă, inspirată din evenimente istorice „purificate” ideologic și transformate în anticipări ale „lumii noi”, este de asemenea prezentă: sunt aduse astfel în scenă figurile lui Ștefan cel Mare, Gheorghe Doja, Horea, Cloșca și Crișan, Bălcescu și Avram Iancu. Scrisul lui Baconski continuă cu variațiuni pe aceleași teme până în 1957.În 1958 va fi transferat la București, în mod sigur pentru a fi mai ușor dirijat și supravegheat eficient. În 1962 inițiază, în „Contemporanul”, ciclul de eseuri Meridiane, care va apărea timp de trei ani și unde sunt comentate aspectele esențiale ale mișcării literare universale din secolul al XX-lea. În prelungirea acestuia, între 1968 și 1970 susține o serie de emisiuni radiofonice săptămânale, intitulată Meridiane lirice, în cadrul căreia traducerile din operele unora dintre cei mai mari poeți contemporani sunt însoțite de portrete-eseu; pe baza lor autorul va alcătui antologia Panorama poeziei universale contemporane (1972). Între 1965 și 1977, călătorește în Austria, Franța, Italia, Iugoslavia, Germania, unde participă la manifestări și dezbateri culturale și publică poezii și eseuri în mai multe reviste literare. Moare, împreună cu soția sa, în timpul cutremurului din 4 martie, sub dărâmăturile blocului „Continental”. Trupurile lor vor inaugura – tristă onoare – cimitirul Stărulești II, odată cu înhumarea lui Al. Ivasiuc, a soților Gafița și a altor scriitori pieriți la cutremur.
va spăla cumva păcatele periodei de deșănțată complicitate cu ideologia oficială, și-a imaginat că va (fi lăsat să) scrie marele roman al Partidului Comunist ori, mai bine spus, al sectei milenariste comuniste.”[3] Cartea urma să se intituleze Biografii contemporane. Petru Dumitriu condusese un număr de interviuri cu ilegaliști (George Macovescu și Valter Roman). Dar atmosfera din epoca, era cea descrisă de Geo Șerban, în revista Lettre Internationale (editia română, nr. 68, iarna 2008-2009, în articolul “Grandoare și degradari ale devenirii la Petru Dumitriu” : “aci curgeau elogii la adresa luptătorilor din brigăzile internaționale, mobilizate de comuniști pe frontul spaniol împotriva dictaturii franchiste, aci li se retrăgea încrederea și deveneau suspecți de cosmopolitism, de sectarism, ori mai rău, deviaționiști și complotiști de odioasă speță. (…) Căderile parțiale sau globale în dizgrație se produceau curent și, la fiecare cotitură a evenimentelor, esafodajul epic imaginat de Petru Dumitriu risca să își piardă un pilon, o boltă de susținere, dacă nu însăși fațada de paradă. De aici, răceala, absența nedisimulată a entuziasmului oficial față de mult-trambițata intreprindere pusă pe șantier de scriitor”. A.E. Baconsky face o declarație denunțând inutilitatea estetică a „cronicii rimate”, a „comentariului versificat” și, în genere, a poeziei proletcultiste (anecdotice și maniheiste). Dar Baconski însuși publicase până atunci poezii și articole ca acelea pe care le critica acum. Are însă curajul și demnitatea să recunoască faptul că acelea nu constituie artă, și își repudiază categoric și în public “creația”. Declară textual: „penibilele esecuri ale începuturilor mele întru realism; le recunosc cu mâhnire și le reneg”. Eugen Simion, fervent susținător al Generatiei ’60, e de părere că această generație este “prima care a profitat de aceasta deschidere. Puțini dintre poeții din deceniile VII si VIII au urmat însă stilul din „Fluxul memoriei” (poeții, în primul rând, de la „Steaua”, apoi o parte dintre „echinoxiști”), dar mai toți debutanții de după 1960 beneficiază într-un sens sau altul de libertatea de gândire și de lirismul depolitizat, meditativ, melancolizant al acestui scriitor incomod, suspectat de aroganță și de un manierism greu de suportat în vremuri proletare.”[4] A. E. Baconsky se trage din vechi familii de răzeși din ținuturile Lăpușna și Orhei din Basarabia. Numele Baconsky l-ar fi moștenit de la un nobil polonez refugiat la Lozova. După mamă, A. E. Baconschi se trage din răzeșii ținutului Lăpușna. Tatăl poetului, Eftimie, urmează studii teologice și este hirotonisit preot, după căsătoria cu învățătoarea Liuba Marian, fiică de învățător. La 16 iunie 1925, se naște Anatol, prmul copil. In martie 1944, familia Baconschi se refugiază în Oltenia, mai intâi la Craiova, apoi la Foleștii de Jos (jud. Vâlcea), unde preotul primește o parohie. Anatol este înscris la liceul „Al. Lahovary” din Râmnicu Vâlcea. Devenit student la Facultatea de Drept din Cluj, Anatol Baconschi publică în „Tribuna nouă” din noiembrie 1945, articolul „Socialul și geneza artei”, cu trimiteri la Maiorescu și Gherea. Numele poetului, ne spune critical și istoricul literar Eugen Simion, figurează și în „Antologia primaverii”, apărut în martie 1947, la Carei. “Versurile de aici („Necunoscutul
câine Pierrot”, „Poem pentru o cameră”), socotite suprarealiste, sunt criticate în „Revista literară” (nr. 13, 11 mai 1947) de Nina Cassian. A. E. Baconschi, zice poeta proletcultistă, devenită critic literar peste noapte, sau noaptea, „numai în cinci strofe dă prețioase informații despre necunoscutul lui câine Pierrot”… Evident, doar ea avea dreptul să scrie, deocamdată, poezii moderniste, pe care le va și publica anul următor în volumul “La scara 1/1”. Mai înainte însă, în 1945, dăduse sfaturi războinice în Scânteia tineretului: “Armata noastră trebuie să fie majoră și corespunzătoare. Să facem așa cum fac artiștii din URSS! Un război multiplu, cu arma Katiușa, mitralieră cu mai multe țevi, toate îndreptate împotriva fascismului, pe toate tărâmurile!” (Scânteia tineretului, anul II, nr. 17, 25 februarie 1945, p. 2). Pentru aceste îndemnuri, probabil și pentru altele, în 1985, Nina Cassian este invitată în Statele Unite ca visiting professor, în cadrul unei burse Soros, pentru a susține un curs la New York University. Și acolo rămâne, departe de țara pe care a slujit-o, până după revoluție. Mai vine din când în când să-și vadă locuința, fosta casă a familiei Xenopol, în care a locuit alături de distinsul ei soț, Al. Ștefănescu, și unde a scris minunatele volume: “An viu - nouă sute și șaptesprezece”, 1949; “Nică fără frică”, basm în versuri, 1950; “Ce-a văzut Oana, versuri pentru copii” 1952; “ Horea nu mai este singur”,1952; “Tinerețe”, 1953; “Florile patriei”, versuri pentru copii, 1954; “Versuri alese”, 1955; “Vârstele anului”, 1957; “Dialogul vântului cu marea”,1957; “Prințul Miorlau”, 1957; “Botgros, cățel fricos”, 1957; “Chipuri hazlii pentru copii”, 1958; “Aventurile lui Trompișor”, “Spectacol în aer liber. O monografie a dragostei”, 1961; “Sărbători zilnice”,1961; “Încurcă-lume”, 1961; “Poezii”, prefață de Ov. S. Crohmălniceanu,1962; “Curcubeu”, 1962; “Să ne facem daruri”; Îl cunoașteți pe Tică?, București, 1964; “Disciplina harfei”. Și tot așa, până acum, iar dacă n-o fi murit, îi dorim viață lungă, pe măsura elogiilor aduse de criticii și istoricii literari români, că tare au iubit-o, deși nu era din cale-afară de frumoasă. Dar să ne întoarcem la A. E. Baconski, poetul pe care s-a supărat Nina Cassian că de ce scria despre căței, tocmai ea, atât de iubitoare de Prințul Mierlau (care dă titlul unui volum propriu), de “Botgros, cățel fricos” (alt volum al domniei sale) și de “Aventurile lui Trompișor” (care nu știm ce este, deși am căutat cuvântul trompișor în dicționar). Tânărul poet continuă să publice în revista „Prietenii artei” (1947), tot din Carei, dar „aclifoselele și ifosele moderniste” sunt contestate, la Bucuresti, de M. R. Paraschivescu și Ov. S. Crohmălniceanu în „Revista literară” (nr. 27-28, 17-24 august 1947).[5]
Părând a nu-i păsa de criticii dogmatic, A. E. Baconski, împreună cu Ioanichie Olteanu, Toma George Maiorescu (Mayer), Titus Mocanu și alții înființează în același an la Cluj cenaclul “Poezia nouă” și-l aleg mentor al cenaclului pe Lucian Blaga, poetul și filosoful intrat în dizgrație și atacat vehement și constant de “elita” proletcultistă (atunci când nu este eliminat… prin tăcere).. Baconsky are, totuși, și simpatizanți printre oamenii puterii și, în 1952, este numit redactor șef al revistei „Almanahul literar”, iar în 1954, când apare „Steaua”, poetul primește conducerea revistei. Versurile lui continuă să fie criticate pentru „sentimente individualiste” și, „bizare viziuni onirice” (în „Viața Româneasca”, nr. 6 1954). A. E. Baconsky începuse să schimbe deja stilul sau liric și să promoveze în revistă alte modele literare: Bacovia, Lucian Blaga, Ion Barbu, Mateiu Caragiale, Anna Ahmatova… Primele volume de versuri ale lui Baconski, Poezii(1950) și Cântece de zi și noapte (1954, Premiul de Stat), stau sub semnul „literaturii noi”, proletcultiste; în spiritul cerințelor ideologice ale momentului, poeziile sale cântă pământul care „e al celor ce-1 muncesc”, tractoarele, iarna „când Lenin a murit”, „lumina vremii noi” și „partizanii patriei bulgare”. Versificația abundentă și facilă e de cele mai multe ori doar un pretext pentru lansarea lozincilor la modă: „Și păsările-ntoarse parcă spun/ Că anul holdei noastre va fi bun/ și izbucnind în flori candide merii/ Lansează iar lozinca primăverii: / — Nici o parcelă neînsămânțată!” Poezia didacticistă, inspirată din evenimente istorice „purificate” ideologic și transformate în anticipări ale „lumii noi”, este de asemenea prezentă: sunt aduse astfel în scenă figurile lui Ștefan cel Mare, Gheorghe Doja, Horea, Cloșca și Crișan, Bălcescu și Avram Iancu. Scrisul lui Baconski continuă cu variațiuni pe aceleași teme până în 1957.În 1958 va fi transferat la București, în mod sigur pentru a fi mai ușor dirijat și supravegheat eficient. În 1962 inițiază, în „Contemporanul”, ciclul de eseuri Meridiane, care va apărea timp de trei ani și unde sunt comentate aspectele esențiale ale mișcării literare universale din secolul al XX-lea. În prelungirea acestuia, între 1968 și 1970 susține o serie de emisiuni radiofonice săptămânale, intitulată Meridiane lirice, în cadrul căreia traducerile din operele unora dintre cei mai mari poeți contemporani sunt însoțite de portrete-eseu; pe baza lor autorul va alcătui antologia Panorama poeziei universale contemporane (1972). Între 1965 și 1977, călătorește în Austria, Franța, Italia, Iugoslavia, Germania, unde participă la manifestări și dezbateri culturale și publică poezii și eseuri în mai multe reviste literare. Moare, împreună cu soția sa, în timpul cutremurului din 4 martie, sub dărâmăturile blocului „Continental”. Trupurile lor vor inaugura – tristă onoare – cimitirul Stărulești II, odată cu înhumarea lui Al. Ivasiuc, a soților Gafița și a altor scriitori pieriți la cutremur.
Acest articol nu are Comentariu momentan